Totul devenea clar pentru el. Incepea sa inteleaga. Octavian stia ca va muri, si-a acceptat soarta stiind ca in cele din urma trecutul il va ajunge. Acum era randul sau si avea de facut o alegere, poate cea mai grea alegere din viata sa: trebuia sa decida daca va lupta ca trecutul sa nu il ajunga din urma sau daca va renunta la a lupta fara a mai duce vreo batalie. Se simti obosit, coplesit de toate ce il inconjurau, precum un cavaler trecut prin chinurile bataliilor pe campul de lupta, in numele unei cauze sfinte precum cea a Cruciatilor. Cauta o ultima urma de curaj in sufletul sau, isi adunase toate puterile si se ridica de pe acea gresie rece. A cautat de indata drumul spre baie sa mearga sa se spele pe fata pentru a risipi din oboseala care ii cuprinse toata fiinta. Se uita in oglinda si vedea un monstru, nu mai vedea acel tanar care deborda printr-un optimism desavarsit si cu o speranta in suflet cum rar intalnesti. Isi lasa chipul in palme si simti cum o lama trecea prin carnea lui precum cutitul prin unt. Lovituri repetate si insetate ale unui atacator caruia nu apucase sa ii vada fata. Se prabusi la pamant si cu ultimele suflari se uita spre el, il vazu in ceata pe acel domn distins cum isi stergea cutitul de un servetel si privea la el cum se stinge cu un calm englezesc. Acesta ii spuse pe un ton neutru: Tuturor ne vine randul in cele din urma prietene. Fii bucuros ca ai scapat. Acum esti liber.
Tudor ii zambi. In sfarsit simtea libertatea mult cautata. Acum era linistit si impacat cu el insusi stiind ca va raspunde in fata lui Dumnezeu pentru toate pacatele sale. Simtea o usurare care ii dadea aripi, o usurare care il ajuta sa accepte moartea de care el fugea de atat de mult timp. Oare cat timp trecuse? Nu mai conteaza, isi spuse deoarece in sfarsit isi gasise linistea dupa care tanjea de multa vreme. Orice am face, nu putem fugi de el, trecutul ne ajunge din urma…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu