Urmau 3 cursuri la care el vroia mai mult ca orice sa mearga, vroia sa se detaseze putin si sa isi lase sentimentele pe plan secund si sa se afunde in munca, in traduceri, doar pentru a avea senzatia ca timpul trece mai repede. Nu putea merge acasa si sa stea sa se framante in legatura cu tot ceea ce il bulversase. Ar fi fost sinucidere curata. Toate l-ar fi macinat pe dinauntru pana cand ar fi ajuns la stadiul de a se simti din cap pana in picioare bulversat, sa nu stie pe ce lume traieste, sa aiba un atac de panica sau pur si simplu sa interpreteze problema din toate unghiurile posibile, asa cum facea de fiecare data de altfel. Probabil ar fi trebuit sa nu mearga nici acasa dar nici la cursuri ci sa stea pe o banca si sa mai bea o cafea si sa mai fumeze cateva tigari pana cand Adriana ar fi iesit din sedinta si ar fi ajuns acasa sa poata discuta. Asa ceva nu se putea discuta la birou, nu poti cere unei persoane sa iti spuna astfel de lucruri atat timp cat se afla la locul de munca, nu se cuvine isi spuse Dan. Degeaba mersese la cursuri. Era in cu totul alt univers. Se uita dezgustat la toti cei din jur care radeau, zambeau sau pur si simplu il priveau cu un sictir care s-ar putea scurge printre tastele unui laptop. In interiorul sau se dadea o lupta, poate cea mai mare batalie la care luase parte in cele 22 de primaveri care le prinsese pana in acel moment. Nu putea fi atent la cursuri, tot ce avea in minte era faptul ca urma sa devina tata iar mama copilului sau este femeia pe care o iubea cu toata fiinta sa. Undeva in suflet gasi o dara de speranta. Se gandea ca poate asta e sansa la care tot spera de atata vreme. Sansa de a simti din nou ca traieste, sansa de a simti din nou acea „liniste de Amsterdam”, de a retrai clipele de vis la auzul cuvantului „Cluj”, la visele si tot ceea ce il lega de Adriana cand in orice discutie aparea si cuvantul P.A.R.I.S. intamplator in conversatie. Oricat incerca sa se afunde in ceea ce profesoara le daduse sa faca in acele doua ore el nu reusea. Tot ea era in mintea lui. Dar asta nu era o noutate. Desi nu mai erau impreuna nu trecea o zi fara sa fie in gandul lui, sa ii revina in minte acele clipe in care erau o fiinta, un suflet, cand adormeau imbratisati sau momentele amuzante cand el o trezi iar ea somnoroasa ii spusese pe un ton raspicat „Dar mai lasa-ma sa dorm omule!!!”. Era atat de adorabila, se gandea Dan. O iubea nespus de mult. Nu se putea supara pe ea, nu avea cum sa faca una ca asta. Avea o slabiciune pentru ea iar ea stia acest lucru insa niciodata nu profitase de acel lucru, era prea buna ca sa recurga la astfel de lucruri. Nu ar putea sa ii spuna vreodata nu. Pentru o clipa se considera slab, insa nu era asa. Acest gand ii disparu repede din memorie, iubea si se simtea iubit. Cu un ghiont reveni pentru cateva clipe cu picioarele pe pamant. Adelina il bucni facandu-si griji pentru el si incercand sa il inveseleasca putin. El zambi amar si resemnat stiind ca nu ar fi fost prea multe lucruri pe lumea asta care sa ii poata readuca pe chip acel zambet care altadata nu ii lipsea. Se terminase primul curs. Acum mai erau doar 4 ore pana in clipa cand in sfarsit putea sa discute cu ea. Un zambet timid ii revenise pe chip. In adancul sufletului speranta ca intr-o buna zi o va lua in brate si ii va saruta buzele dupa care tanjea de atata vreme nu disparuse. Tot ceea ce simtea pentru ea nu disparuse. In toata perioada care a urmat dupa ce ei se despartisera el incerca sa se minta ca este ok, ca totul va trece, ca trebuie sa zambeasca insa era mai amarat ca niciodata. Incerca sa se minta pe el insusi dar esua lamentabil. Trecuse si cel de-al doilea curs iar acum inima ii batea mai tare ca de obicei, pulsul accelera din ce in ce mai tare precum o cursa contracronometru. Stia insa ca nu trebuia sa incetineasca, trebuia sa mearga constant pe aceeasi linie de plutire, altfel s-ar fi pierdut in cuvinte ca si prima oara. Coborase incet si ganditor pana in Fundatie, grabind uneori pasul pentru a nu intarzia la urmatorul curs. Fuma o tigara afara cu Adelina si urcara scarile, se asezasera in banca si asteptau ca ultimul curs pe ziua de miercuri sa inceapa. Spre uimirea lui si spre exuberanta de care dadeau dovada ceilalti colegi la aflarea vestii ca profesoara nu vine la curs, se trezi brusc cu un singur gand in minte. Acum ce este de facut? Mergea pierdut pe drum, vorbind vrute si nevrute cu niste colegi insa gandul sau era doar la momentul cand ii va auzi glasul, cand va sorbi fiecare cuvintel pe care ea avea sa i-l spuna. Era 6:30 si timpul parea a sta in loc, secundele se transformasera in niste veacuri interminabile de suferinta, de dor si de ardoare de a ii auzi glasul. Nu putea manca nimic, simtea un gol in stomac. Insa nu asta simtea din clipa cand ii sarutase pentru ultima oara chipul in acel taxi in Timisoara? Se plimba prin toata casa, mergand la tigara, punandu-si gandurile in ordine, gandindu-se ce urma sa ii spuna ei. Cate ar fi vrut sa ii spuna: ca o iubeste, ca o adora, ca moare de dorul ei, ca vrea sa ii simta atingerea, ca vrea sa respire acelasi aer ca si ea. Se rezuma totusi la a incerca sa nu faca exact ceea ce face de obicei, sa dea cu bata in balta si sa spuna ceva total nepotrivit si care ar fi facut-o pe Adriana sa se simta incomfortabil. Amaratul nici nu mai stia in acel moment faptul ca orice ar spune, persoana de la celalalt capat il iubeste asa cum nu a mai simtit pana atunci vreodata in viata sa si ca intelege si va rade. Nu putea intelege cum ea il intelege intru totul, gusta fiecare gluma, ii ofera acel sfat de care are nevoie la momentul oportun. Chemistry-ul dintre cei doi era unul cum rar se intalneste, isi formasera pana si un limbaj, doar al lor: milk & honey. Aveau atat de multe lucruri in comun, de la a sta pana la 5 dimineata si a discuta despre desenele animate de pe Cartoon Network din copilarie pana la a se bucura ca doi copii de toate clipele petrecute impreuna ca si atunci cand au mers in „Plus” si iesisera de acolo cu o ciocolatica Kinder pe care o impartisera din tot sufletul. Erau cu adevarat fericiti. Si totusi nu mai erau impreuna…Ceasul se facu 7 iar el nemaiputand astepta puse mana pe telefon si o suna insa ea ii respinse apelul dupa care primise un mesaj in care spunea: „Sunt la masaj. Te sun cand ies.” Cu chiu cu vai trecuse inca o jumatate de ora si sangele clocotea in tot trupul lui Dan in momentul in care telefonul suna si incepu sa cante melodia „Ain’t no sunshine”. Lua telefonul in mana, trase o gura mare de aer si raspunse. Clipa mult asteptata era chiar in fata ochilor, putea sa o atinga…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu